Introducere

Conform rânduielii din Vechiul Testament, Dumnezeu nu putea fi reprezentat. „Să nu-ți faci chip cioplit și nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, și din câte sunt pe pământ, jos, și din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujești, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinților ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea și al patrulea neam, și Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”[1] Aceasta poruncă a fost dată în contextul în care poporul evreu se afla înconjurat de neamuri idolatre, astfel încât riscul ca și el să devină închinător la idoli era foarte mare.

Totuși, odată cu Întruparea Mântuitorului Hristos din Fecioara Maria, creștinii au putut zugrăvi în culori chipul Celui care „S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, și la înfățișare aflându-Se ca un om”[2].

„Creștinismul nu este numai revelația Cuvântului lui Dumnezeu, ci și a Chipului lui Dumnezeu în care se descoperă Asemănarea Lui. Acest chip dumnezeiesc reprezintă trăsătura distinctivă a Noului Testament, fiind mărturia vizibilă a îndumnezeirii omului. Calea iconografiei, ca mijloc de exprimare a lucrurilor privitoare la Dumnezeire, este calea teologiei. Ambele exprimă ceea ce nu se poate exprima cu mijloace omenești, întrucât o astfel de expresie va fi întotdeauna imperfectă și insuficientă. Nu există cuvinte, nici culori, nici linii care să poată reprezenta Împărăția lui Dumnezeu așa cum reprezentăm și descriem noi lumea. Atât teologia, cât și iconografia se confruntă cu o problemă imposibil de rezolvat – aceea de a exprima prin mijloacele lumii create ceea ce este infinit mai presus de făptură. Pe acest plan nu există succese, pentru că însuși subiectul este mai presus de înțelegere și, indiferent cât de înaltă în conținut și cât de frumoasă ar fi icoana, nu poate fi perfectă, așa cum nici un cuvânt-imagine nu poate fi desăvârșit. Aici și teologia, și iconografia întotdeauna eșuează. Tocmai în acest eșec constă valoarea amândurora, pentru că valoarea amândurora; pentru că valoarea rezultă din faptul că atât teologia, cât și iconografia ating limita posibilităților umane și se dovedesc insuficiente. De aceea, metodele utilizate în iconografie pentru a înfățișa Împărăția lui Dumnezeu nu pot fi decât figurative, simbolice, ca și limbajul parabolelor din Sfânta Scriptură. Dar conținutul exprimat prin acest limbaj simbolic este imuabil atât în Scripturi, cât și în imaginea liturgică.”[3]

Cele mai vechi reprezentări ale Domnului nostru Iisus Hristos datează din epoca apostolică, ele fiind atribuite Sfântului Apostol și Evanghelist Luca.

„Către sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea pictura devine adesea extrem de fină și de rafinată în formă. Această perioadă se caracterizează prin perfecțiune tehnică, eleganță a liniilor, rafinament al formelor și culorilor. Arta lui Dionisie este plină de bucuria vieții, proporțiile figurilor sunt alungite și fine, cu o accentuată grație a mișcărilor. Liniile sunt curgătoare, line și puternice. Culorile limpezi, cu nuanțele lor delicate de verde, roz, bleu-pal și galben, au o calitate muzicală unică. Secolul al XVI-lea a păstrat în întregime pnevmatizarea icoanei; nu vedem vreo diminuare a luminozității culorilor; dimpotrivă, se îmbogățesc cu încă o și mai mare varietate de nuanțe.”[4]

În țara noastră, aceasta este perioada de maximă înflorire pentru iconografie (secolele al XV-le și al XVI-lea), când apar capodopere ale artei românești precum bisericile cu pictură exterioară din Bucovina. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt: Mănăstirea Voroneț, Mănăstirea Sucevița, Mănăstirea Arbore și Mănăstirea Umor, Mănăstirea Moldovița.

Printre bogăția de lumină și culoare, scenele din Vechiul Testament au și ele locul lor aparte pe pereții ce de veacuri străjuiesc „altare și icoane/și candeli (ce) ard cu mii de pâlpâiri”[5]. Dintre toate acestea se remarcă, prin profunzimea teologică și bogăția picturală, Arborele lui Iesei de la Mănăstirea Voroneț.

Iată ce spune Ion Neculce despre Mănăstirea Voroneț: „Iară Ștefan-vodă, mergând de la Cetatea Neamțului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneț, unde trăiè un părinte sihastru, pre anume Daniil. Și bătând Ștefan-vodă în ușa sihastrului, să-i descuie, au răspunsu sihastrul să aștepte Ștefan-vodă afară pănă ș-a istovi ruga. Și după ce ș-au istovit sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pre Ștefan-vodă. Și s-au ispovedit Ștefan-vodă la dânsul. Și-au întrebat Ștefan-vodă pre sihastru ce va mai face, că nu poate să să mai bată cu turcii: închina-va țara la turci, au ba? Iar sihastrul au dzis să nu o închine, că războiul este a lui, numai, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii. Deci au și purces Ștefan-vodă în sus pe la Cernăuți și pre la Hotin și au strânsu oaste, feliuri de feliuri de oameni. Și au purces în gios. Iar turcii, înțălegând că va să vie Ștefan-vodă cu oaste în gios, au lăsat și ei Cetatea Neamțului de a o mai bate și au început a fugi spre Dunare. Iar Ștefan-vodă au început a-i goni în urmă și a-i bate, pănă i-au trecut de Dunăre. Și întorchându-s-înapoi Ștefan-vodă, s-au apucat de au făcut mănăstirea Voronețul. Și au pus hramul bisericii Sfântul Gheorghie.”[6]

Construită în numai 3 luni de zile (în anul 1488) de către Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt și pictată la exterior în timpul lui Petru Rareș, Mănăstirea Voroneț „este socotită «Capela Sixtină a Orientului» pentru marea frescă de pe fațada de vest, numită «Judecata de Apoi». De asemenea, «Albastrul de Voroneț» este considerat de specialiști ca unic în lume și cunoscut ca roșul lui Rubens sau verdele lui Veronese. Pe fondul albastru, este prezentat «Arborele lui Iesei» sau Genealogia Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar pe coloane sunt pictați filosofi greco-latini. Sunt căutați cu privirea Aristotel și Platon, iar pe absida laterală reține atenția chipul ascetic al Sf. Onufrie.”[7]

Toții marii pictori ai moderintății și ai vremurilor noastre au încercat să deslușească taina albastrului pe care îl întâlnim la Voroneț, însă nu au reușit. „De unde vine, oare, culoarea Voronețului?… Secole de taină au alimentat acest mit și, iată, sunt cinci veacuri de când ctitoriile lui Ștefan cel Mare și Sfânt și ale altor voievozi deschid poieni astrale în marile păduri ale Bucovinei. Cred că Albastrul de Voroneț este perechea pământească a verdelui sădit de natură pe obcini. Nicăieri în altă parte nu cunosc o măiastră îngemănare ca aici.”[8]

Astfel, spunem și noi asemenea lui Antoine de Saint-Exupéry, „Quand le mystère est trop impressionnant, on n’ose pas désobéir.”[9] (Când taina este așa te mare, nu îndrăznești nă nu-i dai ascultare). Așadar și noi ne plecăm în fața măreției de culoare de la Mănăstirii Voroneț și dăm Slavă lui Dumnezeu pentru că ne-a binecuvântat prin Sfântul Voievod Ștefan cel Mare cu o astfel de biserică.

Arborele lui Iesei

Arborele lui Iesei este o reprezentare simbolică a genealogiei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care se întemeiază pe cuvintele Prorocului Isaia: „O Mlădiță va ieși din tulpina lui Iesei și un Lăstar din rădăcinile lui va da.”[10]

Aceste cuvinte au fost interpretate în textele patristice încă din secolul al II-lea, când Sfântul Iustin Martirul și Filosoful comentează această profeție făcând în același timp referire la pasajul din Numerii, în care se anunță înălțarea unui toiag de cârmuire care „va lovi pe căpeteniile Moabului”[11] și la interpretarea dată lui în Romani: „Și iarăși, Isaia zice «Și Se va arăta rădăcina lui Iesei, Cel care Se ridică să domnească peste neamuri; întru Acela neamurile vor nădăjdui».”[12]

Reprezentarea genealogiei lui Hristos apare pentru prima dată în secolul al XI-lea într-o miniatură din Codex Vysehrad, un Evangheliar din Praga, unde sunt reprezentați Iesei (tatăl lui David) și Isaia Prorocul. Arborele lui Iesei a fost reprezentat în aproape toate formele de artă creștină. Mai ales în arta apuseană apare reprezentat în manuscrise, pe vitralii, și sub formă de basorelief pe fațadele catedralelor. În răsărit este înfățișat în frescă dar și sub formă de broderie.

Începând cu secolul al XII-lea, reprezentarea acestei teme este întâlnită în erminiile athonite. Ieromonahul Dionisie din Furna îndeamnă ca scena Arborele lui Iesei să fie zugrăvită astfel: „Dreptul Iesei dormind și de sub coaste, din josul spinării lui ies trei ramuri: cele două mici înconjurându-l împrejur pe el, iar ramura cealaltă mare mergând în sus; și pe ea (sunt împrejur) împărații evreilor încolăciți (de mlădițe), de la David până la Hristos. Mai întâi David ținând alăuta, apoi din sus de el Solomon ținând în mână o carte închisă; și din sus de Solomon, ceilalți împărați după orânduiala; ținând în mâini câte un sceptru, iar în vârful ramurei Nașterea lui Hristos. Și de o parte și de cealaltă prorocii cu prorociile lor, fiind și ei înfășurați împrejur între ramurile arborelui și privindu-l pe Hristos și arătându-l cu degetul. Și din josul prorocilor, de o parte și de cealaltă parte a lui Iesei, înțelepții elinilor și vrăjitorul Valaam, ținându-și în mâini fiecare zisele sale și, uitându-se în sus, arată spre Nașterea lui Hristos.”[13]

La Mănăstirea Voroneț, Arborele lui Iesei este reprezentat într-o frescă de dimensiuni grandioase, pe peretele exterior sudic. Înțelesul teologic al acestei reprezentări ar fi acela că lucrarea de pregătire a întrupării Mântuitorului se desfășoară într-o filiațiune neîntreruptă a generațiilor originate în casa regală a lui David, fiul lui Iesei. Florilegiul acestui arbore genealogic, care înglobează în El întreaga istorie vetero-testamentară cât și întreg cosmosul, este Domnul nostru Iisus Hristos, floare unică a mlădiței de puritate absolută care este Fecioara Maria.

În această construcție plastică, ce izvorăște din coasta lui Iesei adormit, alcătuită cu o foarte mare rigoare după un precis desen teologic, își află locul cuvenit protopărinții ce au acceptat prin simplă credință existența Dumnezeului Personal. Apoi observăm lanțul regilor care îi cuprinde pe David, Solomon, Roboam, Iosua, Manase, Iehonia și care spre vârf o reprezintă pe Fecioara Maria ca Împărăteasă. În jurul acestui ax sunt prezentate cele 12 seminții ale lui Israel: Simeon și Ruben, Levi și Iuda, Isahar și Zabulon, Dan și Gad, Așer și Neftali, Iosif și Veniamin. În vârful acestei scene se află Hristos binecuvântând, avându-i de-a dreapta și de-a stânga pe Dreptul Iosif și pe Sfântul Ioan Botezătorul.

Nelipsită este și ceata prorocilor, acei oameni care au fost „conștiința lucidă și responsabilă a poporului în momentele de criză religioasă și morală.”[14] Tot în această frescă îi vedem și pe patriarhi, începând cu Avraam.

Alte episoade din Vechiul Testament prezente pictura de la Voroneț sunt: Lâna lui Ghedeon, simbolul fecioriei veșnice a Maicii Domnului, osânda pronunțată de Regina din Saba, Moise primind Tablele Legii, oprirea lui Valaam în drum de către Înger, visul lui Nabucodonosor, Viziunea lui Ezechiel, Ungerea lui David de către Samuel, Scara lui Iacob și Toiagul lui Aaron, de asemenea preînchipuiri ale Maicii Domnului.

În afară de fresca de la Voroneț, Arborele lui Iesei se mai găsește pictat la Mănăstirile Humor, Moldovița și Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava. La Moldovița, „după cinci ani de la terminarea construcției bisericii, s-a terminat și zugrăveala (1537). Executată de către zugravii unei epoci de referință în arta noastră plastică, pictura Moldoviței este bine păstrată, cu excepția fațadei de nord. Dintr-un început, trebuie spus că întreaga pictură «impune prin monumentalitate, prin forța expresivă a desenului, prin calda armonie cromatică, de asemenea, prin claritatea programului iconografic». Dominanta gamei cromatice este, în cazul Moldoviței, galbenul auriu, cu suave reflexe solare, de un fast subtil și o distinsă eleganță. Alături de Voroneț, Sucevița, Arbore și Humor, Moldovița face parte din salba de monumente de notorietate universală pentru ceea ce specialiștii numesc «genul picturii exterioare medievale din Moldova». Temele preferate de zugravii timpului – «Imnul Acatist», «Arborele lui Iesei» – sunt prezentate în acest loc (peretele de miazăzi) mult mai amplu și mai spectaculos decât în reprezentările similare din alte locuri.”[15]

Concluzie

În final vedem că Arborele lui Iesei este o scenă des întâlnită în creștinism începând cu veacul al XI-lea sub forme variate, de la miniaturi și basoreliefuri, până la broderii și fresce impresionante. În țara noastră, ea ocupă un loc central în planurile Mănăstirilor pictate din Bucovina.

Această scenă este la Voroneț, acolo unde și clopotele răsună evocându-l pe ctitorul „Ștefan Vodă”, o adevărată explozie de culoare care are ca punct central pe Hristos Mântuitorul binecuvântând. Vedem astfel cum în Persoana lui Hristos este integrat și restaurat întreg cosmosul. În jurul său îi vedem adunați pe toți aceia care au crezut în venirea lui Mesia și care au așteptat cu nerăbdare această venire mântuitoare. De la Protopărinții Adam și Eva la Patriarhii Vechiului Testament și până la Sfântul Ioan Botezătorul, care după cum știm din imnografia ortodoxă, „a propovăduit și celor din iad pe Dumnezeu”[16].

Rezistând timp de cinci veacuri vicisitudinilor vremii, pictura de la Voroneț rămâne o enigmă și un miracol care potențează taina ortodoxiei și care îi face să exclame de uimire pe toți aceia care, pășind pe poarta mănăstirii își deschid sufletul spre a cunoaște măreția lui Dumnezeu.

Note de subsol:

[1] Ieșirea, 20, 4-6.

[2] Filipeni, 2, 7.

[3] Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ediția a doua, Editura Sophia, București, 2011, p. 74.

[4] Ibidem.

[5] Radu Gyr, Avem o țară

[6] Ion Neculce, O samă de cuvinte. Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, Editura Gramar, 2008

[7] Mircea Motrici, Bucovina, icoană spre cer, Editura Mușatinii, Suceava, 2001, p. 158.

[8] Ibidem, p. 10.

[9] Antoine de Saint-Exupéry, Le Petit Prince, Editura Gallimard, 2000

[10] Isaia, 11,1.

[11] Numerii, 24, 17.

[12] Romani, 15, 12.

[13] Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Editura Sophia, București, 2000, p. 99.

[14] IPS Bartolomeu Anania, Introducere la Cartea Profetului Isaia, în Biblia cu ilustrații, Vol. 4, Editura Litera, București, 2011, p. 1202.

[15] Mircea Motrici, opcit, p. 151.

[16] Troparul Sfântului Ioan Botezătorul.