Atunci când, în vârstă fiind, tinerii l-au întrebat [pe Sfântul Grigorie Teologul] despre asceză, le-a spus:

– Trupul, fiii mei. Acesta se răzvrătește și tulbură pe tânăr. E trebuință de multă nevoință; apoi se liniștește. Pântecele nu mi l-am simțit îndestulat. Mă ridicam de la masă înainte de a mă sătura. De cum vedeam că mă stăpânește mânia, mă sălbăticeam asupra ei ca o fiară. Așa mă lăsa în pace. Iar noaptea? Ce era cu nopțile lungi de iarnă? Iarăși luptă și război. Pe pământ dormeam, fiii mei. Și patul – lângă mine. Mă acopeream cu niște zdrențe. Ațipeam puțin – scurtă vreme. Apoi iarăși în picioare. Rugăciune și mătănii. Adesea genunchii îmi sângerau și rănile rămâneau mult timp deschise. Mă rugam și îngenuncheam. Îmi plângeam slăbiciunile și lacrimi amare îmi ardeau ochii.

Așa izbuti Grigorie să-și supună patimile, poftele trupului, care îl împiedicaseră în viața virtuoasă. Mai mult încă: nu-i îngăduiau să înainteze în viața desăvârșită.

Extras din: Stelianos Papadopoulos, Vulturul rănit: viața Sfântului Grigorie Teologul, Editura Bizantină, București, 2002, p. 51.