Introducere

Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) s-a născut în Constantinopol la anul 1296 și a trecut la Domnul în anul 1359. „Sfântul Grigorie Palama a murit în vârstă de 63 de ani și după mai bine de 12 ani de arhierie”[1].

Din viața lui aflăm că, ajuns monah în Sfântul Munte se ruga neîncetat cu lacrimi Maicii Domnului folosind cuvintele „luminează-mi întunericul”. După o vreme i se arată Sfântul Ioan Evanghelistul care îi spune că el și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îi vor fi de ajutor. Luând îndrăzneală, Sfântul Grigorie întreabă dacă acest ajutor îl va primi în viața aceasta sau în cealaltă. La acest cuvânt primește răspuns de la Sfântul Ioan că și în viața aceasta și în cealaltă.

Acest episod îl consider foarte important pentru că el relevă pe de o partea dorirea Sfântului Grigorie pentru luminarea dumnezeiască, iar pe de altă parte pentru că arată această luminare ca fiind posibilă încă din viața aceasta.

„Sfântul Grigorie nu a fost un teolog speculativ. A fost un monah și un episcop. El nu a fost interesat de problemele filosofice abstracte, deși era bine pregătit și în acest domeniu. El a fost interesat nai de problemele de viață creștină. Ca teolog, a fost pur și simplu un interpret a experienței spirituale a Bisericii. Aproape toate scrierile sale, cu excepția probabil a predicilor, au fost scrieri ocazionale. El s-a luptat cu problemele timpului său. Și a fost o perioadă critică, un timp al controverselor și anxietății. Într-adevăr, a fost de asemenea, o epocă de reînnoire spirituală.

Sfântul Grigorie a fost suspectat de inovații subversive de către dușmanii timpului său. Această acuzație este încă menținută împotriva lui în Occident. Cu toate acestea, de fapt Sfântul Grigorie a fost adânc ancorat în tradiție. Nu este dificil de găsit cele mai multe dintre punctele sale de vedere la Părinții Capadocieni și la Sfântul Maxim Mărturisitorul (…). Totodată, Sfântul Grigorie a fost foarte familiarizat cu scrierile lui Pseudo-Dionisie. El a fost înrădăcinat în tradiție. Cu toate acestea, în nici-un sens nu a fost teologia sa doar o „teologie a repetiției”, A fost o extensie creativă a tradiției vechi. Punctul de plecare a fost Viața în Hristos.”[2]

Cadru istoric: 1296-1359

Perioada în care a trăit Sfântul Grigorie este caracterizată în plan politic, istoric și religios de efervescență și modificări importante în toată Europa.

În plan politic Turcii bat la porțile Europei, amenință tot mai tare Bătrânul continent cu pericolul musulman și cuceresc primele cetăți în Europa (1347-Gallipoli).

„Cum ajung pentru prima oară turcii otomani în Europa? E de reținut acest moment — dureros pentru noi, creștinii: primii turci care-au trecut Bosforul au fost aduși de un împărat bizantin al cărui nume sună frumos în urechile noastre: Ioan Cantacuzino (1341-1355). Disputele interne din imperiu, între familii, între facțiuni religioase, erau atât de violente încât împăratul Ioan Cantacuzino se bate cu propriul său ginere, Ioan Paleolog, iar, pentru această luptă între bizantini, împăratul cheamă în ajutor ostași turci otomani de dincolo de Bosfor. Turcii, o dată ajunși pe pământul Europei, la nord de Bosfor, nu vor mai pleca. Așa începe încercuirea Constantinopolului încetul cu încetul, de către descendenții lui Orkan, sultanul osmanlîilor care trece primul Bosforul. Iată rezultatul certurilor dintre creștini.”[3]

În spațiul românesc, tot în plan politic, are loc întemeierea Moldovei în 1359. În același an se întemeiază în Țara Românească prima mitropolie de către domnul Nicolae Alexandru. „În 1359, (Nicolae Alexandru – domnul Țării Românești) supărat că regele oprește corespondența directă cu Papa, de la care spera o recunoaștere ca domn „autocrat” — adică suveran care deține domnia de la Dumnezeu, iar nu printr-o alegere sau o numire —, voievodul muntean se adresează patriarhului de la Constantinopol și împăratului bizantin — de-acum rămas doar cu prestigiul, nu și cu puterea de odinioară — și obține ca Mitropolitul de la Vicina, rămas fără mulți enoriași din cauza invaziilor tătare, să fie mutat la Argeș, la Curtea lui de „Domn autocrat al Țării Românești” (autocrator era termenul grecesc și samodr-javnîi, termenul slavon). (…) Anul 1359 apare astfel ca o a doua dată crucială, după 1330, dată când dinastia lui Basarab, cu toate sforțările Bisericii catolice și curții maghiare de a lega Țara Românească de Roma, a ales să se lege definitiv de Biserica de la Constantinopol, de care ținea de veacuri majoritatea locuitorilor țării.”[4]

Din punct de vedere religios, Orientul este frământat de disputa isihastă, în timp ce în Occident își fac apariția primii prereformatori (John Wycliff).

Privind în ansamblu ei această perioadă se observă, pe de o pare decalajul foarte mare între Bizanț, unde teologia se află într-o continuă efervescență și spațiul românesc în care abia se cristalizează formele de guvernământ și organizarea Bisericii, iar pe de altă parte se remarcă noul suflu religios care își face apariția încet în vestul Europei prin ideile prereformatorilor nemulțumiți de starea lucrurilor din Biserica Apuseană.

Etimologie

În limba greacă veche verbul ὁράω înseamnă a vedea nemijlocit. Totodată el primește cu ușurință sensul de a participa la celălalt.

Limba română a preluat verbul a vedea din limba latină unde găsim cuvântul videre care înseamnă a vedea, dar și a fi capabil de a vedea sau a discerne.

Așadar, etimologia ne oferă o pistă de adânci problematica vederii, cu atât mai mult cea a vederii dumnezeiești care nu se rezumă doar la o privire superficială ci la o participare și la un discernământ.

Ochiul – organ al cunoașterii

Știința medicală afirmă că ochiul este organul prin care omul primește cea mai mare cantitate de informație, deci prin care cunoaște cea mai mare parte a lumii care îl înconjoară: „80% din informațiile legate de mediul înconjurător le percepem prin intermediul analizatorului vizual.”[5] Putem spune astfel că vederea biologică este cea mai importantă sursă de cunoaștere ce cade sub simțuri. Totodată, medicii afirmă că ochii sunt capabili să pună în mișcare, instantaneu, sute de mușchi și organe ale corpului.

Aceasta ne face să înțelegem de ce părinții bisericii au asociat experiența cunoașterii lui Dumnezeu cu vederea, pentru că vederea ne oferă cunoașterea cea mai deplină și pentru că ea este capabilă să miște și să schimbe omul în întregimea lui.

Învățătura Sfântului Grigorie Palama despre vederea dumnezeiască

Sfântul Grigorie Palama ajunge să vorbească despre vederea dumnezeiască datorită neadevărurilor spuse de Varlaam, un filosof venit din Spania la Constantinopol. Acesta și cei care îl susțineau, „pornindu-se să vorbească despre iluminare, resping orice iluminare accesibilă simțirii, ca fiind o rătăcire; însă ei înșiși spun că orice iluminare dumnezeiască este accesibilă simțirii, afirmând apoi că (iluminările) care s-au întâmplat în Legea Veche, înainte de venirea lui Hristos, la iudei și la profeții cei dintre ei, sunt simbolice, în timp ce, în mod sigur, (iluminarea) cea de pe Tabor, de la Schimbarea la Față a Mântuitorului și cea de la pogorârea Duhului Sfânt, și altele asemenea, a fost sensibilă. Luminare mai presus de simțire spun că e numai cunoașterea și de aceea declară că aceasta e superioară luminii și că e împlinirea oricărei vederi.”[6] Așadar ei afirmau că Dumnezeu, fiind mai presus de ființa umană, nu poate fi văzut. Totodată, ei spun că singura posibilitate de iluminare a omului este cunoașterea rațională pe care o oferă filosofia și celelalte științe.

La aceasta Sfântul Grigorie spune: „Eu însă și cunoașterea, despre care ei zic, după cum spui, că e singura luminare inteligibilă (care poate fi cuprinsă de minte), de aceea cred că e numită lumină, pentru că se procură prin lumina aceea, după cum și marele Pavel spune: Dumnezeu, Cel care a zis să strălucească lumină din întuneric, Acela a strălucit în inimile noastre spre luminarea cunoașterii slavei lui Dumnezeu. În acord cu el, Sfântul Dionisie zice: prezența luminii inteligibile (cuprinse cu mintea) unește pe cei ce sunt iluminați, aducându-i la o singură și adevărată cunoaștere. Vezi că lumina cunoașterii este procurată din prezența luminii harului și este izbăvitoare de ignoranța care dezbină? Acesta o numește așadar inteligibilă/spirituală. (…)”[7]

Sfânta Scriptură ne oferă câteva exemple de oameni care l-au văzut pe Dumnezeu. În Vechiul Testament îl avem pe Moise care s-a întors din munte având chipul strălucitor, după ce a văzut pe Dumnezeu în adiere de vânt. Apoi în Noul Testament Hristos în face părtași la lumina Slavei Sale pe cei trei ucenici ai Săi: Petru, Iacov și Ioan când se urcă cu ei pe Muntele Tabor și se Schimbă la Față înaintea lor. Lumina dumnezeiască este o energie necreată care izvorăște din însăși ființa lui Dumnezeu. De aceea îl face pe om să cuprindă și să înțeleagă, pe cât îi este cu putință ca ființă creată, Taina Dumnezeirii. Ea se manifestă diferit și are efecte diferite asupra omului. Dacă lui Moise i-a luminat chipul, pe ucenici i-a făcut să cadă cu fața la pământ.

Părintele Stăniloae spune că „ea (lumina) este, dintr-un punct de vedere, tocmai iradierea zâmbitoare a dragostei divine, trăită în formă mai intensivă în clipele de ațintire extatică spre Dumnezeu. (…) Lumina e totodată cunoaștere, iar lumina cunoștinței e fructul iubirii. Dar o lumină sau o cunoaștere care răsare din iubire, care nu e decât o expresie a stării de iubire, este în același timp viață. Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Dacă viața minții este lumina cunoștinței, iar pe aceasta o naște iubirea de Dumnezeu, bine s-a zis că: nimic nu e mai mare ca iubirea”.[8]

Vorbind despre aceasta Sfântul Grigorie ne spune: „Dar pentru că zici că cei care resping lumina dumnezeiască a harului spun că lumina care a apărut pe Tabor era sensibilă, îi vom întreba mai întâi dacă socotesc dumnezeiască lumina ce-a strălucit atunci pe Tabor peste ucenicii cei aleși. Căci dacă n-o socotesc dumnezeiască, îi va rușina Petru, care, conform lui Marcu, a privegheat pe munte și a văzut slava lui Hristos, iar după cum scrie el însuși în a doua epistolă a privit măreția Lui, atunci când era cu El în muntele cel Sfânt. Le va închide apoi gura în chip strălucit interpretul cel cu limba de aur al propovăduirilor evanghelice; căci zice: Domnul S-a arătat mai strălucitor decât Sine, trupul rămânând în forma sa, însă dumnezeirea arătându-și razele ei. Iar în chip desăvârșit le va înfunda gurile marele Dionisie, care folosește clar termenii de teofanie-arătare dumnezeiască, și teoptie-vedere dumnezeiască. În plus, Grigorie, cel care poartă numele teologiei, spune că e lumină dumnezeirea care s-a arătat ucenicilor pe munte. Și împreună cu mulți alții, Simeon, cel care a împodobit cu limbă frumoasă viețile mai tuturor sfinților, scrie că Teologul cel iubit în chip deosebit de Hristos a văzut în munte însăși dumnezeirea Cuvântului, descoperită; (…) marele Dionisie cel din Areopag spune că în veacul ce va să fie teofania vizibilă a lui Hristos ne va ilumina (de jur-împrejur) ca pe ucenici la Schimbarea la Față, și vom participa cu mintea (aflată) în nepătimire și nematerială la această dăruire a luminii inteligibilă și la unirea cea mai presus de minte într-o imitare mai dumnezeiască a minților celor mai presus de ceruri[9].

Omul poate ajunge la această vedere dacă se nevoiește prin asceză spre a se curăți de patimi și dacă păzește poruncile Domnului. Acest stadiu al vederii lui Dumnezeu este treapta cea mai înaltă la care poate accede ființa umană, căci omul care îl vede pe Domnul se îndumnezeiește, ajunge la asemănarea lu Creatorul; aceasta deoarece se împărtășește de har care izvorăște chiar din ființa lui Dumnezeu.

„Lumina aceea e miezul și substanța și frumusețea veacului ce va să fie. E singura lumină adevărată, eternă, neschimbată, prin care devenim și noi lumină, ca niște fii ai luminii.”[10]

„Lumina și slava aceea nu e numai a unei persoane, ci a tuturor trei, pentru că e a naturii dumnezeiești. De aceea nu se poate vedea prin puterea omenească oricât ar fi de mare, nici prin ajutor îngeresc, ci numai prin puterea dumnezeiască. De protomartirul Ștefan spun Faptele Apostolilor (7, 55) că a văzut-o fiind plin de Duhul Sfânt. Deci numai realizându-se o unire cu Dumnezeu, poate fi văzută acea lumină.”[11]

„Îndumnezeirea se realizează, pentru omul botezat, prin participarea sa la Trupul lui Hristos, el însuși îndumnezeit prin unirea sa cu dumnezeirea. Este vorba deci, de o îndumnezeire care nu este doar aceea a inteligenței (a minții), ci una care cuprinde omul întreg, care stabilește o nouă stare, spirituală. Mistica palamită este deci o mistică a Întrupării. (…) Întruparea a venit să modifice cadrele naturale pentru cunoașterea lui Dumnezeu; începând cu acest eveniment central al istoriei, relațiile existente între Dumnezeu și om s-au schimbat astfel încât acum este posibil pentru acesta din urmă să intre în contact cu realitatea însăși a vieții necreate a lui Dumnezeu.”[12]

Sfântul Isaac spune: „de fiecare dată când cineva vrea, poate urca către tainele negrăite ale lui Dumnezeu”[13]. Comentând acest cuvânt Sfântul Grigorie afirmă: „Așadar, vederea nu este numai înlăturare și apofază, ci este unire și îndumnezeire, care se produce tainic și negrăit prin harul lui Dumnezeu, după înlăturarea tuturor celor de jos care întipăresc mintea, sau mai degrabă după încetare, care este mai mult decât înlăturarea. Căci înlăturarea este o imagine a acelei încetări. De aceea, a deosebi pe Dumnezeu de toate făpturile este propriu oricărui credincios. Însă încetarea a toată lucrarea intelectuală și unirea de după cu lumina cea de sus, (unire) care este ca un fel de pătimire și scop îndumnezeitor, e doar a celor care și-au curățit și umplut de har inima”[14].

„Astfel, vederea prea-desăvârșită a lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești nu este simplu o înlăturare, ci ea este, după înlăturare, participare la cele dumnezeiești, și este mai degrabă o dare și o primire decât o înlăturare. Însă cele date și luate sunt negrăite, de aceea și dacă vorbim despre ele, vorbim folosindu-ne de exemple și analogii, nu pentru că așa au fost văzute de către aceia, ci pentru că nu pot fi arătate altfel cele care au fost văzute de aceia în chip natural. Așadar, cei care nu pleacă urechea cu evlavie la cele spuse astfel cu ajutorul exemplelor, ca la ceva negrăit, socotesc nebunie cunoașterea cea mai presus de înțelepciune, și călcând în picioare mărgăritarele cele inteligibile prin batjocorire, îi sfâșie în bucăți prin dispute verbale pe cei care le-au arătat (aceste mărgăritare) pe cât e cu putință.”[15]

„Pentru Sfântul Grigorie Palama îndumnezeirea este întotdeauna un har dăruit în deplină libertate de atot-puternicia lui Dumnezeu cel viu, nu o emanație divină legată de locul ontologic pe care creatura îl ocupă într-o ierarhie prestabilită.”[16]

Influențat de învățătura Sfântului Grigorie, Părintele Dumitru Stăniloae vorbește despre vederea dumnezeiască și analizează diferența dintre vederea omului care cercetează și cunoaște tainele naturii și omul care prin darul lui Dumnezeu ajunge să vadă slava Dumnezeirii. El pornește de la cuvintele Sfântului Isac Sirul care aseamănă aceste două tipuri de vedere cu doi ochi. „Sfântul Isac Sirul spune că avem doi ochi sufletești, dintre care cu unul vedem tainele din natură, adică puterea, înțelepciunea și providența lui Dumnezeu, „iar cu al doilea slava naturii Lui celei sfinte, când binevoiește Dumnezeu să ne introducă în tainele duhovnicești”. E slava dinainte de crearea lumii de care zice Mântuitorul că voiește s-o vadă urmașii Săi (Io. 17, 24). Slava aceasta nu e, cum se vede, natura lui Dumnezeu, dar nu e nici ceva temporal, ci e nedespărțită de natura dumnezeiască. Ea, cum spune Sfântul Isac, nu se poate vedea și câștiga cercetând structura lucrurilor, căci prin aceasta se cunoaște numai puterea, înțelepciunea și providența dumnezeiască. Slava se vede cu alt ochi și ea este altă lumină decât cunoștința lucrurilor. Cunoașterea lui Dumnezeu din lucruri e una vagă, problematică; cine vede lumina a doua, care e mai presus decât toate creaturile, are chiar în el pe Dumnezeu care nu e despărțit de slava Sa. Iar la vederea aceasta ajunge cel ce păzește poruncile lui Dumnezeu și-L iubește, cum zice Domnul (Io. 14, 24). Deci altceva este lumina aceasta decât cunoștința din științe.”[17]

La Sfântul Grigorie Palama între vederea lui Dumnezeu și cunoașterea Lui există o foarte strânsă legătură, uneori cele două chiar confundându-se, căci văzându-l pe Dumnezeu, Îl cunoaștem.

Sfântul Grigorie Palama, afirmă despre cunoaștere în mod că nu este desăvârșită decât atunci când omul se află în Duhul lui Dumnezeu, împărtășindu-se nemijlocit de energiile necreate ale lui Dumnezeu, adică harul lui Dumnezeu. Așadar cunoașterea nu este un proces de acumulare de informații, ci o relație cu Persoana lui Dumnezeu. Pentru cealaltă cunoaștere, nedeplină și nedesăvârșită, Sfântul Grigorie folosește mai mulți termeni: înțelepciunea cea din afară, educația cea din afară, cunoașterea profană, cunoașterea științifică.

Cunoașterea în Duhul Sfânt este înțelepciunea dumnezeiască, care caută să răspundă la întrebări precum: „care este voia lui Dumnezeu; ce este bun, desăvârșit și plăcut lui Dumnezeu?”[18]. În schimb „Educația cea din afară este într-adevăr stearpă: este mereu în durerile facerii, dar nu reușește niciodată să dea viață pruncilor.”[19]

„Științele care provin din înțelepciunea cea din afară sunt atât de departe de această căutare pe cât sunt porcii de departe de cunoașterea bunei rânduieli a stelelor, fiindcă le stă în fire să fie aplecați totdeauna spre pământ.”[20]

Sfântul Grigorie nu condamna nicio clipă cunoașterea științifică sau filosofică, ci doar spune despre ea că este nedeplină și limitată, pentru că nu are cum să pătrundă dincolo de înțelesurile acestei lumi. Este și ea dar de la Dumnezeu, însă este un dar natural, venit prin însăși natura rațională a omului. Așadar, „nu ar putea fi numită dar duhovnicesc, ci un dar natural, pe care Dumnezeu ni l-a dat prin intermediul naturii și pe care îl putem dezvolta prin exercițiu; iar dovada evidentă că darul acesta este unul natural și nu duhovnicesc este faptul că nu poate fi dobândit de nimeni fără exercițiu.”[21] Și iarăși: „Printre darurile lui Dumnezeu, unele sunt naturale/firești; ele sunt date tuturor, în chip comun, și înainte de Lege, și în vremea Legii și după Lege.”[22] „Printre darurile naturale date de Dumnezeu se numără și filozofia, și descoperirile gândirii omenești și științele.”[23] „Altele însă sunt supra-firești, duhovnicești și mai ales de negrăit. Pe acestea le consider superioare celorlalte, după cum cei ce s-au învrednicit de înțelepciunea Duhului sunt mai presus decât orice adunătură elinească”.[24]

Vedem așadar distincția clară pe care o face Sfântul Grigorie între darurile date de Dumnezeu omului. El vorbește despre daruri naturale, pe care le primește fiecare persoană la naștere prin însăși ființa sa de om și darurile duhovnicești care le rânduiește Dumnezeu celor care se pregătesc să le primească.

Chiar și când este vorba despre Scripturi, simpla cunoaștere a lor nu este deplină, ci este nevoie de o experiență a Scripturii care se poate face doar prin relație cu Cel care a dăruit oamenilor Scripturile.

Portretul omului care cunoaște în Duhul arată așa: „Cel care caută voia lui Dumnezeu, cel care cunoaște despre fiecare dintre cele ce sunt scopul pentru care Dumnezeul a toate le-a adus la existență, cel care se folosește de ele conform voinței lui Dumnezeu, acela este cel care cunoaște rațiunile cauzatoare ale celor ce sunt, acela are și cunoașterea celor ce sunt, acela este adevăratul filozof și omul desăvârșit.”

Concluzii

„Iar lumina o socotesc strălucire și har dumnezeiesc, văzută nevăzut și cunoscută neînțeles, numai prin experiență”[25].

Vederea dumnezeiască este experiența omului care ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu prin Harul Său. Ea este exclusiv un dar al lui Dumnezeu și nicidecum un merit al omului. Chiar dacă omul este chemat la asceză pentru  se curăța de patimi, eforturile ascetice nu ne fac vrednici să-L vedem pe Dumnezeu. Ele ne pot pregăti pentru vederea dumnezeiască, dar o pot condiționa.

Faptul că este o experiență înseamnă că doar cei care au făcut această experiență au autoritatea de a vorbi despre ea. Sfântul Grigorie Palama este unul dintre cei care au trăit experiența vederii dumnezeiești, fapt pentru care cuvintele pe care el ni le-a lăsat despre aceasta au o mare putere.

Ea este sursa cunoașterii depline pe care o poate atinge omul fiind în această viață, pentru că îl face să înțeleagă rațiunile pe care le-a așezat Dumnezeu în cele care îl înconjor și îl face să cunoască voia lui Dumnezeu.

Harul este energia izvorâtă din Însăși Ființa lui Dumnezeu. De acest har se împărtășește omul care Îl vede pe Dumnezeu. Așadar vederea dumnezeiască îl face pe om să pătrundă în Ființa lui Dumnezeu, îl face  să atingă asemănarea cu Dumnezeu, îl îndumnezeiește. Astfel harul, dacă este păstrat, ne face nemuritori, căci este izvorât din Dumnezeu cel nemuritor.

Dacă vrei să citești mai mult îți recomand cartea O introducere în studiul vieții și operei Sfântului Grigorie Palama de John Meyendorff. Este o carte grozavă care te introduce foarte bine în contextul și atmosfera în care a trăit și a scris Sfântul Grigorie Palama. De la anii tinereții, până la disputa cu Varlaam și perioada de arhiepiscop al Teslonicului, toate sunt atent analizate de John Meyendorff. Totodată el analizează și principalele teme despre care a scris sfântul, oferind mereu exemple pertinente. Eu până acum nu am găsit o carte mai bună în limba română despre Sfântul Grigorie Palama. O recomand cu căldură.

Bibliografie

  • Sfântul Grigorie Palama, Triadele, lucrare aflată în procedura finală de corectură, înainte de publicare în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești” serie nouă Vol. XV – Sfântul Grigorie Palamas, Triade, traducere, introducere și note de Pr. Roger Coresciuc;
  • Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1999;
  • Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, ascetica și mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992;
  • Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2002;
  • Iftimie Nesfântu, Cealaltă jumătate a tratatului de medicină în Revista Viața medicală, nr. 17 (1215), mai, 2013;
  • Archpriest Georges Florovsky, Gregory Palamas and the Tradition of the Fathers, Chapter VII of The Collected Works of Georges Florovsky, Vol. I, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Vaduz, 1987;
  • Jean Meyendorff, Introduction à l’étude de Grégoire Palamas, «Patristica Sorbonensia», 3, Les Éditions du Seuil, Paris, 1959;

Note de subsol:

Antoine Guillaumont, Jean Meyendorff. Introduction à l’étude de Grégoire Palamas în: Revue de l’histoire des religions, tome 159, n°1, 1961;

[1] Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1999, p. 9;

[2] Archpriest Georges Florovsky, St. Gregory Palamas and the Tradition of the Fathers, Chapter VII of The Collected Works of Georges Florovsky, Vol. I, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Vaduz, 1987, p. 114-115;

[3] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2002, p. 76;

[4] Ibidem, p. 56-57;

[5] Iftimie Nesfântu, Cealaltă jumătate a tratatului de medicină în Revista Viața medicală, nr. 17 (1215), mai, 2013;

[6] Sfântul Grigorie Palama, Triada I.3;

[7] Ibidem;

[8] Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, ascetica și mistica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p. 279-281;

[9] Ibidem;

[10] Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1999, p. 58;

[11] Ibidem, p. 56;

[12] Antoine Guillaumont, Jean Meyendorff. Introduction à l’étude de Grégoire Palamas. în: Revue de l’histoire des religions, tome 159, n°1, 1961, p. 92-96;

[13] Sfântul Grigorie Palama, Triada I.3;

[14] Ibidem;

[15] Ibidem;

[16] Jean Meyendorff, Introduction à l’étude de Grégoire Palamas, «Patristica Sorbonensia», 3, Les Éditions du Seuil, Paris, 1959, in-8°, p. 265;

[17] Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1999, p. 55;

[18] Sfântul Grigorie Palama, Triada II.1;

[19] Ibidem;

[20] Ibidem;

[21] Ibidem;

[22] Ibidem;

[23] Ibidem;

[24] Ibidem;

[25] Preot prof. dr. Dumitru Stăniloae, Viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, Editura Scripta, București, 1999, p. 54;