Cuprins:

  1. Viața Sfântului Siluan Athonitul
  2. Simțământul părăsirii Duhului Sfânt
  3. „Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui”
  4. Concluzii

Viața Sfântului Siluan Athonitul

Deoarece „cuvios și preafolositor lucru pentru plinătatea Bisericii este a venera și cinsti cu evlavie și după plecarea lor din această viață pe cei ce s-au distins în viața lor dusă în trup prin izbânzi deosebite ale virtuții, slăvindu-i prin prăznuiri anuale și imnuri de laudă; aceasta pentru că, pe de-o parte, lauda adusă celor ce au viețuit în virtute trece la însuși Dumnezeu de la Care vine oamenilor toată virtutea, cum arată teologhisind undeva Grigorie cel numit cu supranumele Teologiei; iar, pe de altă parte, pentru că lauda celor bune aprinde zelul și îmboldește pe cei ușuratici și zăbavnici la realizarea virtuții, iar pe cei iubitori de osteneală îi face și mai viteji în ostenelile lor”[1], în fiecare an, la 24 septembrie, Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Sfântul Cuvios Siluan Athonitul.

„Revelația ne spune: «Dumnezeu este Iubire», «Dumnezeu este Lumină, și nu este întuneric întru El» (l In 4, 8; 1,5). Cât de greu ne este, nouă, oamenilor, să primim aceste cuvinte! Ne este greu fiindcă propria noastră viață și viața lumii întregii din jurul nostru mărturisesc mai degrabă contrariul.

Într-adevăr, unde este acea lumină a iubirii Tatălui, dacă, ajunși în amurgul zilelor noastre, suntem cu toții siliți să recunoaștem împreună cu Iov amărăciunea inimii noastre: «Zilele mele s-au scurs, socotințele mele s-au sfărâmat, la fel și dorințele inimii mele… Mai pot să nădăjduiesc? împărăția morții este casa mea, culcușul meu l-am întins în inima întunericului. Am zis mormântului: tu ești tatăl meu; am zis viermilor: voi sunteți mama și frații mei! Atunci unde mai este nădejdea mea și cine a inai văzut norocul meu? El s-a rostogolit până în fundul iadului și împreună cu mine se va cufunda în țărână» (Iov 17,11-16).

Hristos însuși dă mărturie că în Pronia sau purtarea Sa de grijă Dumnezeu veghează cu luare-aminte asupra întregii Sale făpturi: își aduce aminte de cea mai mică pasăre, Se îngrijește până și de podoaba ierbii câmpului. Iar pentru oameni purtarea Sa de grijă este atât de mare, încât până și «perii capului nostru sunt cu toții numărați» (Mt 10, 30).

Dar unde este această purtare de grijă ce veghează chiar și asupra lucrurilor celor mai neînsemnate? Priveliște dezlănțuirii nedomolite a răului în lume ne mâhnește pe toți. Milioane de vieți, adeseori de-abia înfiripate și înainte chiar de a dobândi conștiință de sine, simt smulse cu o incredibilă cruzime. Atunci de ce ne e dată această viață absurdă?

Și atunci sufletul caută cu nesaț să întâlnească pe Dumnezeu ca să-I zică: «De ce mi-ai dat viață?… Sunt beat de suferințe, întunericul mă înconjură; de ce Te ascunzi de mine?… Știu că ești bun, dar de cc ești de nepăsător la durerea mea? De ce ești atât de crud și de nemilos față de mine? Nu pot să Te înțeleg.»

Fost-a un om pe pământ mistuit de dorința lui Dumnezeu. Numele său era Semion. El s-a rugat îndelung, vărsând lacrimi nestăvilite și zicând: «Miluiește-mă!» Dar strigătul său se pierdea în tăcerea lui Dumnezeu. Luni și luni de zile a rămas în această rugăciune până ce puterile sufletului său au secătuit. Atunci a căzut în deznădejde și a strigat: «Ești neînduplecat!» Și când, o dată cu aceste cuvinte, în sufletul său strivit de deznădejde s-a mai rupt ceva, dintr-o dată, în scânteierea unei clipe, îl vede pe Hristos viu. Inima și trupul său au fost năpădite cu totul de un foc atât de năprasnic încât, dacă vederea ar fi durat doar o clipă mai mult, nu i-ar mai fi putut supraviețui. De atunci n-a mai putut uita privirea lui Hristos, o privire de o negrăită blândețe, nesfârșit iubitoare, plină de pace și bucurie. Și în toți anii îndelungatei sale vieți ce aveau să se scurgă de atunci încolo, el a dat neobosit mărturie că Dumnezeu este Iubire, Iubire nesfârșită, nepătrunsă.

Despre acest martor al Iubirii dumnezeiești voi vorbi aici.”[2]

Sfântul Siluan s-a născut într-o familie săracă din Rusia, primind la botez numele de Semion. A fost unul dintre cei 7 copii ai familiei. La vârsta de 4 ani își pune în gând să-L caute pe Dumnezeu în toată lumea, dar auzind minunile săvârșite de sfinții ruși a ajuns la gândul că „dacă există sfinți, înseamnă că Dumnezeu este cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L găsesc”[3]. Totuși, elanul său duhovnicesc din copilărie se diminuează cu timpul, astfel încât Semion ajunge pradă uneltirilor vrăjmașului. „Dotat cu o fire robustă și cu excepțională forță fizică, Semion trece prin multe ispite. La petrecerile sătești mănâncă și bea fără măsură (înghite singur un platou cu cincizeci de ouă și bea, fără să se îmbete, până la trei litri de votcă!). Fără a fi fost vorba de căsătorie, intră în legătură cu o fată din sat și într-o seară inevitabilul se produce. Iar într-o zi, de hramul bisericii din sat, trece pe lângă crimă: se ia la harță cu doi frați, lovindu-l pe unul dintre ei în piept atât de puternic, încât acesta de-abia rămâne în viață.

În tumultul acestei vieți de păcat și necurăție, chema-rea resimțită spre viața monahală începe să dispară. Dumnezeu însă îl mai cheamă o dată. Astfel, în vis, vede cum un șarpe îi intră pe gură în trup. Sculându-se din somn pradă unui dezgust violent, aude limpede glasul blând al Maicii Domnului: «Ai înghițit un șarpe în somn și ți-e scârbă. Tot așa, nici mie nu-mi place ceea ce faci tu acum». Până la sfârșitul vieții, Cuviosul Siluan va mulțumi Maicii Domnului pentru îndurarea și milostivirea cu care 1-a întors de la păcat.”[4]

După acest moment, tânărul Semion își va satisface stagiul militar. În acest timp, trimite bani mănăstiri din Muntele Athos și se roagă lui Dumnezeu să îi îngăduie să se călugărească (semnificativ este biletul pe care îl lasă Sfântului Ioan de Kronstadt în care îi scrie: „Părinte, vreau să mă fac monah. Roagă-te ca lumea să nu mă rețină.”[5]). Întors acasă din aramată, află ca fata pe care a lăsat-o grea se căsătorise cu un negustor, astfel încât în toamna anului 1892 sosește în Sfântul Munte la Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon. Va ieși din Sfântul Munte o singură dată în 1905 cu datorită războiului ruso-japonez, când este nevoit să-și rezolve situația militară. Restul vieții a petrecut în Grădina Maicii Domnului, ducând „vreme de patruzeci și șase de ani viața simplă și monotonă a oricărui monah aghiorit”[6].

Simțământul părăsirii Duhului Sfânt

„Sufletul meu tânjește după Dumnezeu și îl caută cu lacrimi. Cum aș putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi și mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, și sufletul meu Te-a iubit. Milostive Doamne, Tu vezi căderea și întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a păcătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăși milostivirea Ta. Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăși harul Tău și să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai și după Dumnezeu.”[7]

„Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit; și sufletul e neîncetat atras spre rugăciune și nu poate uita pe Domnul nici măcar pentru o secundă.

Iubitorule de oameni, Doamne, cum n-ai uitat pe robul Tău păcătos, ci cu milostivire Te-ai uitat la mine din slava Ta și în chip neînțeles mi Te-ai arătat mie?

Te-am supărat și întristat totdeauna, dar Tu, Doamne, pentru o mică schimbare mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire și nemăsurata Ta bunătate.

Privirea Ta liniștită și blândă a atras sufletul meu.

Ce să-Ți dau în schimb, Doamne, sau ce laudă să-Ți cânt?

Tu dai harul Tău, ca sufletul să se aprindă neîncetat de iubire și să nu cunoască odihnă nici ziua, nici noaptea de la iubirea lui Dumnezeu.

Amintirea Ta încălzește sufletul meu; nicăieri pe pământ el nu-și găsește odihnă afară de Tine. De aceea Te caut cu lacrimi și iarăși Te pierd, și iarăși mintea mea vrea să se desfete de Tine, dar Tu nu-Ți arăți Fața Ta, pe Care sufletul meu o dorește ziua și noaptea.”[8]

În acest mod am putea rezuma modul în care Sfântul Siluan vede harul Sfântului Duh și sentimentul de părăsire pe care omul îl simte atunci când se îndepărtează de Dumnezeu. Harul Sfântului Duh este ca o adiere care mângâie, însă imediat ce pe cerul sufletului apar norii patimilor, adierea aceasta ușoară dispare și îi ia locul furtuna de gânduri și de atacuri din partea vrăjmașului. Sufletul care a simțit măcar o dată mângâierea harului, atunci când acesta îl se îndepărtează, simte același lucru ca Adam atunci când a fost izgonit din rai.

„Întemeiată pe împreună-lucrarea între Dumnezeu și om, viața în Hristos – care nu este nimic altceva decât viața întru Duhul Sfânt – ni se înfățișează, de fapt, ca o mișcare în trei trepte, spiralată. Prima treaptă o reprezintă darul gratuit al harului; a doua treaptă este pierderea harului și încercarea răscolitoare a sentimentului că Dumnezeu te-a părăsit. Cea de-a treia treaptă este redobândirea harului, după ce vei fi trecut prin bătălia ascetică împotriva patimilor și vei învăța lecția smereniei. Cele trei momente au durate variabile.”[9]

În cazul Sfântului Siluan prima etapă corespunde perioadei de la începutul vieții sale monahale când după prima spovedanie simte o râvnă deosebită ajungând să dobândească rugăciunea neîncetată în trei săptămâni. „Rapiditatea cu care dobândise darul rugăciunii neîncetate a inimii și relativa ușurință cu care împlinea ascezele impuse de severa regulă athonită și ascultările primite l-au expus însă apoi «înșelăciunii»; mai exact, atacurilor perfide și insidioase ale gândului pătimaș cel mai primejdios și subtil, și care nu-i cruță mai ales pe cei desăvârșiți: «gândul» mândriei. Acesta îi sugera astfel de idei: «Duci o viață sfântă, te-ai pocăit, ți s-au iertat păcatele, te rogi neîncetat, îți faci bine ascultarea, ești desăvârșit»”[10].

Astfel monahul Siluan se vede părăsit de har și începe o perioadă de 15 ani, în care deși se luptă cu gândurile și își urmează rânduiala monahală, cercetarea harului este minimă. „«Unde ești, Doamne, Lumina sufletului meu, unde ești, Bucuria sufletului meu? De ce m-ai aruncat pe mine de la fața Ta, iar sufletul îmi este atât de îngreuiat? Pentru ce Te ascunzi Tu de mine?», se lamentează Sfântul Siluan. Într-adevăr, se cuvine să ne întrebăm: pentru ce pierdem noi harul, odată dobândit? Sfântul Siluan deosebește trei cauze: slăbiciunea ontologică a omului, trufia și pedagogia dumnezeiască”[11].

„Contrar celor ce credem atunci când ne simțim părăsiți de Dumnezeu, noi suntem cei care L-am uitat pe Domnul, iar nu invers.”[12]

În final, după tot eforul ascetic, când se simțea la capătul puterilor, Sfântul Siluan mai primește o încercare. „în cursul uneia dintre nopțile înfricoșătoare și anevoioase de luptă cu demonii pentru rugăciunea curată. Descurajat de inutilitatea eforturilor depuse în acest scop, Siluan cade din nou timp de un ceas în ghearele unei disperări infernale, vecine cu moartea și necredința. Când deznădejdea a scăzut în intensitate, a încercat ridicându-se de pe scăunel să se închine la icoane, dar vede chilia plină de demoni și silueta înfricoșătoare a unui demon profilându-se între el și icoane și așteptând ca, închinându-se lor, cuviosul să i se închine de fapt lui, demonului. Descurajat, Siluan se așază din nou jos, pleacă jos capul și se roagă îndurerat: «Doamne, vezi că demonii mă împiedică să mă rog cu mintea curată. învață-mă ce să fac ca să se depărteze de la mine.» Și atunci aude în inimă glasul Domnului: «Sufletele celor mândri suferă de-a pururea din partea demonilor.» Atunci Siluan zice: «Doamne, Tu ești milostiv, sufletul meu o știe. Spune-mi ce să fac ca sufletul meu să se facă smerit.» Și din nou Domnul îi răspunde în inima sa, dându-i soluția practică a problemei, metoda cea mai sigură a câștigării smereniei: «Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!»”[13]

Ține mintea ta în iad și nu deznădăjdui!

„Cei ce citesc Evanghelia au remarcat cu siguranță turnura imprevizibilă pe care o iau toate convorbirile lui Hristos, fie cu Nicodim, fie cu samarineanca, fie cu ucenicii la Cina cea de Taină. Privind lucrurile din afară, nu descoperim aici o succesiune logică. Aceasta e pentru că atenția lui Hristos se îndreaptă mai puțin asupra cuvintelor interlocutorilor Săi cât asupra inimii lor, asupra nevoii lor tainice, asupra capacității lor de înțelegere.

Tot așa, rugăciunea-convorbire a starețului are în aparență puțin sens și unii ar putea-o califica drept „delir incoerent”. Dar dacă revelația pe care ea o cuprinde ni s-ar dezvălui în toată puterea ei, e sigur că întreaga noastră ființă va fi profund zguduită. (…)

În noaptea acelei rugăciuni-convorbiri, „tainele ascunse de cei înțelepți și pricepuți” au fost dezvăluite și starețului Siluan, „om simplu și neînvățat”. Această noapte are o însemnătate excepțională în viața sa. Lumea e cufundată în întunericul neștiinței duhovnicești. Calea vieții veșnice e neîncetat propovăduită în toate limbile, dar cei ce o cunosc cu adevărat sunt extrem de puțini în fiecare generație.”[14]

Cu toate că adâncimea acestui cuvânt primit de Sfântul Siluan este greu de pătruns, totuși el poate fi aplicat și pentru oamenii obișnuiți ce trăiesc în lume. Părintele Rafail Noica, spunea într-o conferință că acest cuvânt înseamnă pentru noi, fii realist! Vezi-te pe tine așa cum ești: plin de păcate și de neajunsuri, însă nu deznădăjdui. Pune-ți încrederea în mila lui Dumnezeu, că deși ești păcătos, El cu mila Sa te poate mântui și pe tine.

Totuși, „după cum arăta MAXIME EGGER într-un articol recent („Saint Siluane, un saint actuel et universel”, Contacts, nr. 171/3/1995, p. 162-181, aici p. 173-179; trad. rom. Maria-Cornelia și diac. Ioan I. Ică jr în: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjduit” Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuiri teologice, Ed. Deisis, Sibiu, 2000, p. 15-31), există trei sensuri posibile ale cuvântului „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”:

  • psihologic-subiectiv (cel mai răspândit), ca un cuvânt de mângâiere și încurajare pentru suferința umană, ca un fel de-a spune: „Viața mea e un iad, dar Dumnezeu prin Siluan îmi spune că și în aceste condiții dificile nu trebuie să disper”;
  • analogic-obiectiv, speculativ, ca o expresie particulară a răsturnării paradoxale generale a valorilor naturale aduse de Evanghelia Iui Hristos prin Fericirile și crucea Sa ca un fel de a spune: „Nu ajungi la înviere decât trecând prin moarte, la slavă numai prin umilință, la bucurie și lumină numai prin suferință și întuneric”;
  • ascetic-terapeutic, cel mai dificil de înțeles și practicat: autocondamnarea ca arma de luptă împotriva mândriei și a disperării, aceasta din urmă fiind ea însăși o formă extrem de subtilă a orgoliului. Perceput astfel, cuvântul apare ca expresie a unei pocăințe de maximă incandescență și permite evitarea celor două extreme egal de păgubitoare: „speranța fără conștiința păcătoșeniei („Sunt un sfânt”) și, respectiv, conștiința păcătoșeniei fără speranță („Nu mă voi mântui niciodată”).

În aplicarea lui însă, cuvântul cuviosului Siluan trebuie adaptat pe măsura puterilor fiecăruia (practicarea lui ad litteram implicând o experiență ascetică considerabilă) în sensul unei înaintări prin nejudecare, autocondarnnare și căință pe calea dobândirii smereniei, „poarta împărăției” (cf. IOAN SINAITUL, Scara Raiului, XXV, 14, 15. 29; Filocalia românească [FR] 9, p. 302, 306).

Poate că mijlocul cel mai sigur de a ocoli riscurile considerabile care pot însoți practicarea fără discernământ a acestui cuvânt al Cuviosului Siluan este, în cele din urma, numai evitarea cât mai riguroasă a considerării lui ca o rețeta psihologică subiectivă, ținând de puterile individuale, precum și conștientizarea naturii lui obiective, hristologice: nimeni nu poate coborî fără primejdie de unul singur la iad decât numai împreună cu Hristos, integrându-și pogorârea sa „cu mintea” la iad ca act subiectiv în pogorârea la iad a lui Hristos, ca act obiectiv al iconomiei mântuirii imprimat permanent în Persoana lui Iisus Hristos.”[15]

Concluzie

În concluzie, putem spune că starea de părăsire a Duhului Sfânt este o etapă întâlnită în viețile multor Sfinți Părinți ai Ortodoxiei, ea fiind premergătoare stării de iluminare sau de revărsare din belșug a harului dumnezeiesc, iar viața Sfântului Siluan ne arată acest fapt.

„Părinții noștri s-au mutat de pe pământ în cer. Ce fac ei acolo sus? Rămân în iubirea lui Dumnezeu și văd frumusețea Feței Lui. Frumusețea Domnului umple tot sufletul de bucurie și iubire. Aceeași frumusețe e cunoscută și pe pământ, dar numai în parte, căci trupul slăbănog nu poate purta iubirea desăvârșită. Pe pământ Domnul dă sufletului să o poarte numai pe cât o poate purta și pe cât va voi să i-o dea mâna darnică a Domnului.”[16]

Dacă vreți să aflați mai multe despre Sfântul Siluan vă recomand cartea scrisă chiar de sfânt: Între iadul deznădejdii și iadul smereniei. Este o carte excelentă despre care Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatoped spunea că ar trebui citită măcar de trei ori pe an. Lectură plăcută!

Note de subsol:

[1] Actul canonizării Sfântului Siluan Athonitul, apud Diac. Ioan I. Ică jr în studiul introductiv la Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 5.

[2] Arhimandritul Sofronie, Viața și învățătura starețului Siluan Athonitul, traducere de pr. prof. dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 2004, p. 5-6.

[3] Diac. Ioan I. Ică jr, studiu introductiv la Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 10.

[4] Diac. Ioan I. Ică jr, opcit, p. 11.

[5] Ibidem, p. 13.

[6] Ibidem, p. 13.

[7] Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, traducere diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 53.

[8] Ibidem, p. 55.

[9] Maxime Egger, Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan, traducere de Dora Mezdrea, Editura Sophia, București, 2010,  p. 40.

[10] Diac. Ioan I. Ică jr, opcit, p.15.

[11] Maxime Egger. opcit, p. 41.

[12] Ibidem, p. 44.

[13] Diac. Ioan I. Ică jr, opcit, p.21.

[14] Arhimandritul Sofronie, opcit, p. 227-229.

[15] Diac. Ioan I. Ică jr, opcit, p.22, nota 5.

[16] Cuviosul Siluan Athonitul, opcit, p. 283.