Viața este ca o călătorie. Ne naștem și murim, ar zice unii. Eu aș zice că ne naștem și atât. De aici începe călătoria noastră care durează o veșnicie.

Așteptând ieri autobuzul în stație, am văzut un băiețaș cu părul cârlionțat, ca la 8 ani, care a întrebat-o pe bunica lui:

– Bunica, am văzut aseară la televizor că a murit un om de succes. Ce înseamnă om de succes?
– Păi, dragule, înseamnă ca la sfârșitul vieții când te uiți înapoi să nu vezi nimic bun ce ai fi putut face și nu ai făcut. Înseamnă să te mântuiești!
– Bunica, când voi fi mare vreau să fiu om de succes!

calatorieAtât am auzit din discuție și apoi am urcat în autobuz. Mi-a plăcut cum gândea puștiul. Dar, ce să fie mai exact mântuirea asta? Înseamnă oare să stai sub un copac într-o grădină cu multe flori și iarbă verde? Eu cred că dacă aș face asta o săptămână m-aș plictisi. Atunci cum rezist o veșnicie? Cred totuși că raiul nu e așa. Mă gândesc la el mai mult ca la o călătorie. Adică mă apropii tot mai mult și mai mult de Dumnezeu. La infinit. Pentru că Dumnezeu este infinit. Niciodată nu-l voi putea cuprinde, eu care trăiesc în limitele umane, dar sunt sigur că apropiindu-mă de El tot mai mult, Îl voi descoperi mereu nou și proaspăt, mereu capabil să umple sufletul meu. Se spune că Duhul Sfânt e mereu la modă.

Mă gândesc la viață ca la o călătorie răsturnată. Dacă pe GPS, destinația dorită îți indică ce drum să alegi, în viață drumul pe care merg îmi stabilește destinația la care voi ajunge. Niciodată nu știi sigur unde ești sau unde ajungi. Poți intui, poți spera și poți face tot ce-ți stă în putere, sperând că la final destinația va fi cea râvnită. Așa stând lucrurile, cred că e greu să te mântuiești. E greu să nimerești ținta când nu știi exact pe unde să o iei…

Mă uit pe geamul autobuzului și văd o biserică. Îmi fac cruce și capăt curaj. Totuși se poate, îmi zic. Dumnezeu însuși a arătat că această călătorie poate fi realizată cu succes chiar și atunci când te naști într-o peșteră.